Araber in Rumänien: Eine orientalische Liebesgeschichte

Written in German by Dana Grigorcea

Add

Vor über dreihundert Jahren kam die erste Druckerpresse mit arabischen Lettern nach Syrien. Sie war ein rumänisches Geschenk an die arabischen Christen aus Antiochien. Die Presse blieb dreihundert Jahre lang funktionsfähig und war noch vor kurzem in Aleppo zu besichtigen. Unter den osteuropäischen Ländern, die sich schwertun mit einer europäischen Flüchtlingsquote, ist Rumänien keine Ausnahme. Dabei verbinden das Land enge wirtschaftliche und kulturelle Beziehungen mit der arabischen Welt. Sie reichen weit in die Geschichte zurück.

Der kommunistische Diktator Nicolae Ceausescu stärkte sogar die Bindungen an die arabischen Länder. Bis zur Wende gehörte Rumänien zu den wichtigsten Exporteuren für den arabischen Raum. Die Schulden der arabischen Staaten gegenüber Rumänien wurden im Wendejahr 1989 auf acht Milliarden Dollar beziffert. Mit der Wirtschaft intensivierte sich auch der kulturelle Austausch. Arabistik- Studien wurden in Rumänien stark gefördert, und arabische Studierende erhielten Stipendien für rumänische Universitäten.

Als meine Mutter 1965 zur Aufnahmeprüfung an der Universität Bukarest antrat, wies man sie darauf hin, dass sie wegen ihrer «ungesunden Herkunft», als Enkelin eines liberalen Bukarester Bürgermeisters der Zwischenkriegszeit, ohnehin nicht aufgenommen werden würde. Es sei denn, sie würde arabische Philologie studieren, eine Abteilung, die man gross ausbauen wollte, damit man mit den wirtschaftlichen Interessen des Landes Schritt halten konnte.

So wurde Mutter Arabistin, und sie arbeitete in der Folge 25 Jahre lang als Dolmetscherin für rumänische Unternehmen in der arabischen Welt, vorwiegend in Bagdad und in Tripolis. Noch heute erzählt sie begeistert von der modernen Welt, die sie da vorfand, und davon, wie sie als Hippie mit langen roten Haaren, geblümten Blusen und Schlaghosen in Begleitung ihrer Kolleginnen durch die Suks ging, immer einen Gitarristen im Schlepptau. Auf einer Fotografie, die auf der Rückseite mit «Al- Bazzazzeen-Souk» beschriftet ist, hockt der Gitarrist auf einem Autodach, und neben dem Auto halten meine Mutter und ihre Kolleginnen Jeans hoch, fragen die Händler nach dem Preis.

In diesem irakischen Suk befand sich ein Kleiderladen, in dem man die Kleidungsstücke, die einem nicht passten, einen Tag oder auch eine Woche später umtauschen konnte. Der Besitzer wusste, dass die nicht so liquiden Rumänen ohnehin nur je ein einziges Kleidungsstück kauften, das sie dann jede Woche umtauschten. Er liess es grosszügig zu. «Salam aleikum», begrüsste er seine Gäste fröhlich, «passt es nicht mehr? Habt keinen Kummer, die neue Mode ist da!»

Aus Bagdad brachte uns Mutter den ersten Farbfernseher und den ersten VHS-Kassettenrecorder mit, dazu allerlei Videokassetten, die arabisch beschriftet waren; eine mit Videoclips von Abba, die lange Zeit bei uns zu Hause in Schleife laufen sollte. Meine erste sprechende Puppe – sie hatte auswechselbare Platten im Rücken – sang Lieder von Dalida: «Salma ya Salama»! Sie hatte lange rote Haare wie meine Mutter – und wie Dalida.

Vor Mutter war auch Vater einige Jahre in Bagdad, als Ingenieur. Später erzählte er, wie schwierig die Tests für den Auslandposten waren und wie viele einen solchen nur über Beziehungen in der Nomenklatura bekommen hatten. Sein Zimmerkollege sprach keine Fremdsprache, nicht einmal ein paar Brocken Englisch. Als der Kollege vom ersten Spaziergang durch die Stadt ins Hotelzimmer zurückkehrte, war er ausser sich vor Freude. Er berichtete meinem Vater, dass in den Kinos der Stadt ein unglaublicher Film laufe, Kung-Fu mit heissen Liebesszenen. «Und wie heisst der Film?», wollte mein Vater wissen. «Coming soon», sagte der Mann.

Jeden Freitag und an jedem anderen freien Tag unternahm er Ausflüge, und er bewegte auch seine arabischen Kollegen dazu mitzukommen. So besuchte er das Paradies, immerhin das kartografierte Paradies, wie er es auf einer seiner arabischen Karten eingezeichnet fand, zwischen den Flüssen Tigris und Euphrat gelegen. Es sei tatsächlich das Paradies gewesen, hat er mir gesagt. Jetzt wird man lange nicht mehr dahin können.

Als seine Bauprojekte beendet waren, kam mein Vater nach Rumänien zurück, in einem länglichen, beigefarbenen Peugeot mit gelben Katzenaugen, eine Sensation im damaligen Bukarest. Er hatte mit dem Auto Syrien, die Türkei, Griechenland und Bulgarien durchquert. Seine Odyssee mit dem beigefarbenen Peugeot konnte ich nicht oft genug erzählt bekommen.

Der spektakuläre Unfall ereignete sich hinter Mosul, das Auto überschlug sich – und alle für seine Kolleginnen, Nachbarinnen und Freundinnen seiner Mutter gekauften Parfumflaschen zerbarsten; kurdische Bauern retteten meinen bewusstlosen Vater, brachten ihn ins Krankenhaus und stellten ihm alle Habseligkeiten, bis zur letzten Münze, neben dem Bett hin.

Meine Grossmutter soll sehr darüber geweint haben, dass sich mein Vater nicht in Arabien absetzte, in der freien Welt, hatte er ihr doch so oft geschrieben, dass er Freunde gefunden hatte. Er hätte da bestimmt auch eine kluge arabische Frau kennengelernt. Trotz der Willkürherrschaft der Milizen und trotz Diktaturen gab es, und das ist bezeichnend, immer noch ein paar Freiheiten mehr als im kommunistischen Ostblock, Reisefreiheit vor allem, mehr Kunst und Kultur, eben auch westliche Kultur.

Sein Peugeot war längst nicht alles, was Vater zurückgebracht hatte. Sein linker Ellbogen und die angrenzenden Armpartien bis fast zur Schulter hin waren braungebrannt. Er war quer durch den Orient gefahren, in lässiger Pose, den Ellbogen im offenen Fenster abgestützt. Das machte ihn zur grossen Attraktion.

Auch Mutter empfand die arabische Welt als weit weniger prüde als Rumänien damals, wo sie wegen ihrer Hippie- Aufmachung beinahe von der Universität verwiesen worden wäre. In Arabien war sie mit ihren früheren Kommilitoninnen und Kommilitonen unterwegs, sie feierten ausgiebig Feste, die sie im tristen Bukarest nicht gefeiert hatten; sie ging jede Woche ins Theater und ins Kino, sonntags dann in Kirchen und Klöster, immer in andere.

Sie reiste nach Damaskus, und in einem Kloster in Aleppo sah sie mit eigenen Augen die noch funktionierende rumänische Druckerpresse. Überall sei man Mutter nach landesüblicher Sitte herzlich begegnet, und ihren gebildeten arabischen Freunden gelang es zu verbergen, was viele Araber nicht verbergen konnten: dass sie Mitleid hatten mit diesen Personen aus Osteuropa.

Rumänische Firmen liessen sich zuhauf nieder damals im Irak, in Syrien, Ägypten und Libyen, sie bauten Strassen und errichteten Zementfabriken, legten Bewässerungsanlagen an und zogen Eisenbahnlinien, arbeiteten in der Ölförderung. Aus Rumänien kamen nebst Ingenieuren auch viele Ärzte und Lehrer. Das Gehalt, das sie im arabischen Raum einstrichen, übertraf um ein Vielfaches ihr rumänisches Gehalt, und auf dem Markt gab es alles zu kaufen, was man sich wünschte.

Umgekehrt wurde Rumänien zu einem attraktiven Studienort für arabische Studierende, vor allem im Bereich der Medizin. Allein zwischen 1980 und 1990 sollen in Rumänien über eine halbe Million Araber studiert haben. Sie lernten die Landessprache schon im ersten Studienjahr, fielen zum Teil nur deshalb auf, weil sie das P wie ein B aussprachen. Obwohl Bürger aus den «Bruderstaaten», standen sie unter der Bewachung des rumänischen Geheimdienstes Securitate. Einschränkungen der persönlichen Freiheit kannten sie aus ihren Ländern und fürchteten sich nicht allzu sehr davor.

Es war ein Running Gag unter den arabischen Studierenden, für Bus oder Strassenbahn gleich zwei Fahrkarten zu lösen und dann die eine hochzuhalten, für den ihnen schon vertrauten Verfolger. Arabische Studierende waren beliebt, zum einen, weil sie spendabel waren, und zum anderen, weil sie in ihren Unternehmungen und an den Festen in der Uni mutiger waren als andere, mithin einen gewissen Geist der Freiheit mitbrachten.

Ich erinnere mich an eine Diplomfeier an der Medizinischen Universität Bukarest. Ich nahm als Gast einer alten Schulfreundin daran teil. Für die arabischen Studierenden kamen grosse Familien an, Eltern, Geschwister, Freunde. Als die Absolventen am Ende «Gaudeamus igitur» sangen, standen alle Familien auf, und ich kann nicht vergessen, wie zwei aparte Frauen, wohl Mutter und Tochter, sehr bewegt die Hand aufs Herz legten – sie dachten, es handele sich um die rumänische Nationalhymne.

Von den arabischen Studierenden sind über die Jahre manche in Rumänien geblieben, haben Familien gegründet und die rumänische Staatsbürgerschaft angenommen. Der bekannteste Rumäne mit arabischen Wurzeln ist der palästinensische Arzt Raed Arafat, Gründer des landesweiten Rettungsdienstes Smurd. Raed Arafat wurde in Damaskus geboren und studierte in Rumänien Medizin. Dort erlebte er die Wende und beschloss, die marode medizinische Versorgung Rumäniens zu reformieren.

Er baute einen eigenen Rettungsdienst auf und überzeugte Arztkollegen, ehrenamtlich dafür zu arbeiten. Heute ist der Notarztdienst der staatlichen Feuerwehr zugeordnet, agiert landesweit mit vorbildlicher Schnelligkeit und ist im Verbund mit Polizei und Feuerwehr unter der gleichen Notrufnummer zu erreichen. Raed Arafat war kurzzeitig sogar rumänischer Gesundheitsminister.

Das Verhältnis Rumäniens zur arabischen Welt war und ist vertrackt, und es ist wechselhaft. Im Kalten Krieg Teil des Warschauer Pakts, gehört Rumänien seit 2004 zur Nato und ist militärstrategisch komplett anders aufgestellt als noch vor der politischen Wende in Europa. Doch die Menschen sind dieselben. Ihre Kindheit und Jugend und nicht selten ihr ganzes Leben mag die kommunistische Diktatur in deren schwarzen Schlund eingesogen haben, aber noch heute stiften die Aussenbeziehungen des Landes Identität, der Wunsch nach dem «guten Leben» im Ausland ist stark ausgeprägt.

Millionen rumänischer Staatsbürger leben als meist unterbezahlte Arbeitskräfte in Italien oder in Spanien. Aber auch der «arabische Traum», wenn man ihn so nennen möchte, ist in Rumänien nicht ganz ausgeträumt, obwohl er sich in der Realität längst in einen Albtraum verwandelt hat. Noch immer ist da diese Empathie zu spüren, die sich aus dem Bündlerischen der gemeinsamen Erfahrung ableitet: Diktatur und Entbehrung.

Als im April 2003 auf dem Firdos-Platz in Bagdad die Statue des irakischen Diktators und sein Terrorregime gestürzt wurden, trieb das vielen Menschen in Rumänien die Tränen in die Augen. Die Entmachtung eines Diktators hatte für sie eine kathartische Wirkung, aber auch die Tatsache, dass die Amerikaner im Irak einmarschiert waren. Die Amerikaner!

Jahrzehntelang hatte man dieses Bild herbeigesehnt, dass eben die Amerikaner nach Rumänien und am besten noch viel weiter gen Osten vorstossen und als vielzitierter Sheriff der Welt auch die Russen in die Schranken weisen würden. Die Jahre vergingen, die Jahrzehnte vergingen, und es kam anders. Insofern entschädigte der symbolträchtige Sturz der Saddam-Statue die Rumänen für das leere Bild in ihrem amerikanischen Poesiealbum.

Nur ein Jahr später, 2004, entsandte Rumänien nunmehr als Nato-Staat eigene Truppen nach dem Irak und nach Afghanistan, um die amerikanischen, die alliierten Truppen zu unterstützen.

Rumänien tat, was damals alle osteuropäischen Staaten taten, es half militärisch mit, erlangte in der Folge eine gewisse Vertrauenswürdigkeit, die 2007 im Beitritt zur EU mündete.

Als im Arabischen Frühling die Bevölkerungen sich aufzulehnen begannen gegen die Despoten, fühlte man in Rumänien wieder mit, schliesslich kannte man auch das: die Befreiung von einem autoritären Regime. Allein, man wusste inzwischen, dass sich nicht automatisch gleich alles zum Guten verändert. Und man ahnte, dass das auch schiefgehen kann.

Als Rumänien vor ein paar Jahren damit begann, die «Flüchtlingsfrage» zu erörtern, fürchtete die veröffentlichte Meinung einen Identitätsverlust, ja einen Kulturverlust, wenn die Flüchtenden – die Araber, mit denen man doch einst so gut konnte – ins Land kommen würden. Ängste wurden geschürt. Am Ende traten gerade einmal eine Handvoll Menschenseelen an die rumänische Grenze, aber sie wollten kein Asyl, sie hatten sich nur im Nebel über die Grenze verlaufen. Sie wollten nach Deutschland.

Published November 22, 2017
© 2017 Neue Zürcher Zeitung AG

Arabs in Romania: An Oriental Love Story

Written in German by Dana Grigorcea


Translated into English by Charlotte Collins

The first printing press with Arabic letters came to Syria more than three hundred years ago. It was a Romanian gift to the Arab Christians of Antioch. The press remained in working order for three hundred years, and until recently could still be viewed in Aleppo. Among the eastern European countries that have difficulty accepting a European refugee quota, Romania is no exception. Yet the country has close economic and cultural connections to the Arab world. They go back a very long way.

The Communist dictator Nicolae Ceausescu actually strengthened ties to the Arab countries. Until the fall of Communism, Romania was one of the most important exporters to the Arab region. In 1989, the year the Iron Curtain came down, the Arab states’ total debt to Romania was estimated at eight billion dollars. Cultural exchange also intensified along with trade. Arabic Studies were strongly promoted in Romania, and Arab students received grants to attend Romanian universities.

When my mother arrived in 1965 to take the entrance examination for the University of Bucharest, it was indicated to her that in any case she would not be accepted, on account of her ‘unhealthy provenance’ as the granddaughter of a liberal mayor of Bucharest of the interwar period. Unless, that is, she were to study Arabic philology, a department the authorities were keen to expand on a large scale to keep pace with the country’s economic interests.

And so Mother became an Arabist, and subsequently worked for twenty-five years as an interpreter for Romanian companies in the Arab world, mainly in Baghdad and Tripoli. Even today she still speaks enthusiastically of the modern world she encountered there, and of how she would walk through the souks, a hippie with long red hair, flowered shirts and flared trousers, in the company of her female colleagues, always with a male guitarist in tow. In one photograph, which has ‘Al-Bazzazzeen Souk’ written on the back, the guitarist is perched on the roof of a car, beside which my mother and her colleagues are holding up pairs of jeans and asking the merchants the price.

In this Iraqi souk there was a clothes shop where you could exchange items of clothing a day or even a week later if they didn’t fit. The owner knew that the not-very-solvent Romanians only ever bought one item of clothing apiece, which they would then exchange week after week. He generously let them do it. ‘Salaam aleikum,’ he would greet his customers cheerfully, ‘doesn’t it fit any more? Don’t worry, the new fashions are in!’

From Baghdad Mother brought us back the first colour television and the first VHS recorder, along with all manner of video cassettes, labelled in Arabic; one had ABBA videos that played at our house for ages. My first talking doll – she had interchangeable discs in her back – sang Dalida songs: ‘Salma ya Salama!’ She had long red hair, like my mother – and Dalida.

Father also worked in Baghdad for several years, before Mother, as an engineer. Later on he told us how difficult it was to pass the tests for the foreign postings, and how many people had only got one through connections in the nomenklatura. His roommate spoke no foreign languages, not even a few phrases of broken English. When this colleague returned to their hotel room after his first walk through the city, he was beside himself with joy. He told my father that there was this incredible film showing in the cinemas in town, Kung Fu with hot love scenes. ‘And what’s the film called?’ my father wanted to know. ‘“Coming Soon”,’ the man said.

Every Friday, and every other day he had off, he would take a trip somewhere and would prevail upon his Arab colleagues to accompany him. Thus it was that he visited the Garden of Eden, or at least the Garden of Eden he found marked on his Arabic maps, between the rivers Tigris and Euphrates. It really was Paradise, he told me. It’s presumably been impossible to get there for a long time now.

When his construction projects finished, my father returned to Romania in an elongated, beige-coloured Peugeot with yellow cat’s eyes, a sensation in Bucharest at the time. He had driven the car across Syria, Turkey, Greece and Bulgaria. I never tired of hearing the story of his odyssey with the beige-coloured Peugeot.

The spectacular accident occurred outside Mosul. The car turned over – and all the perfume bottles he had bought for his female colleagues and neighbours and for my mother’s friends shattered. Kurdish farmers rescued my unconscious father, took him to hospital and piled up all his possessions beside his bed, right down to the very last coin.

My grandmother is said to have shed many a tear over the fact that my father didn’t settle in Arabia, in the free world; after all, he had written to her so often about how he’d made friends there. He would have been sure to have met a clever Arab woman there, too. Despite the tyranny of the militias, and despite dictatorships, there were always – and this was significant  – a few more freedoms there than in the communist Eastern Bloc, particularly the freedom to travel, as well as more art and culture, meaning Western culture, too.

The Peugeot was by no means all that Father had brought back with him. His left elbow and the adjacent parts of his arm were tanned dark brown, almost up to the shoulder. He had driven right across the Orient in a nonchalant pose, with his elbow propped on the open window. This made him quite the attraction.

Mother also found the Arab world less prudish than Romania in those days, where she had almost been expelled from university on account of her hippie outfits. In Arabia she would go out with her former fellow students; they were constantly partying as they wouldn’t have partied in dismal Bucharest; she would go to the theatre and cinema every week, and on Sundays to churches and monasteries, a different one each time.

She travelled to Damascus, and in a monastery in Aleppo she saw with her own eyes the still-functioning Romanian printing press. Wherever Mother went people were warm and welcoming, according to the custom of the country, and her educated Arab friends managed to conceal what many Arabs could not: that they pitied these people from Eastern Europe.

Back then, Romanian firms were arriving in droves, setting themselves up in Iraq, Syria, Egypt and Libya; they built roads and constructed cement factories, laid irrigation systems and railway tracks, worked in oil production. As well as engineers, a lot of doctors and teachers also arrived from Romania. The salary they raked in while working in the Arab region was several times their Romanian salary, and they could buy anything they wished for at the market.

Conversely, Romania became an attractive place for Arabs to study, especially in the field of medicine. More than half a million Arabs are said to have studied in Romania between 1980 and 1990 alone. They learned the national language in their first year as students, and many only stood out because they pronounced the P like a B. Although they were citizens of ‘sister states’, they were kept under surveillance by the Romanian secret service, the Securitate. They were familiar with restrictions to personal freedoms in their own countries, and weren’t terribly worried by them.

A running gag among the Arab students was to validate two tickets on the bus or tram and then hold one up for the person tailing them, who by then had become quite familiar. Arab students were popular, in part because they were generous, but also because they were more daring than others, both in their undertakings and at university parties; they brought with them a certain spirit of freedom.

I remember a graduation party at Bucharest Medical University. I was there as the guest of an old schoolfriend. Large extended families were there for the Arab students: parents, brothers and sisters, friends. At the end, when the graduates sang ‘Gaudeamus igitur’, all the families stood up, and I’ll never forget how two striking women, presumably mother and daughter, placed their hands on their hearts, deeply moved: they thought it was the Romanian national anthem.

Over the years, some of these Arab students have stayed in Romania, started families and taken Romanian citizenship. The best-known Romanian of Arab origin is the Palestinian doctor Raed Arafat, the founder of the national emergency service, Smurd. Raed Arafat was born in Damascus and studied medicine in Romania. There he experienced the end of the Cold War and decided to reform Romania’s ailing healthcare system.

He established his own emergency service and convinced fellow doctors to work for it on a voluntary basis. Today, the emergency medical service is associated with the national fire brigade, operates all over the country with exemplary speed and, in combination with the police and the fire brigade, can be reached under the same emergency number. Raed Arafat was even, briefly, the Romanian minister of health.

Romania’s relationship with the Arab world was and is complicated, and it is changeable. One of the Warsaw Pact countries during the Cold War, Romania has been a member of NATO since 2004, and its position on military strategy is completely different now to its position before the fall of Communism in Europe. Its people, however, are the same. The communist dictatorship may have sucked their childhood, youth, often their entire life into its great black maw, but the country’s external relations are still forging identities today: the desire for a ‘good life’ abroad is very pronounced.

There are millions of Romanian citizens living in Italy or in Spain, most as underpaid workers. But the ‘Arab dream’, if it can be called that, is not quite over in Romania either, despite the fact that it has long since turned into a nightmare. You can still sense an empathy there that derives from the solidarity of common experience: dictatorship and deprivation.

When the Iraqi dictator’s statue in Baghdad’s Firdos Square was toppled in April 2003 along with his regime, it brought tears to many Romanians’ eyes. The overthrow of a dictator had a cathartic effect on them – but so did the fact that the Americans had marched into Iraq. The Americans!

People had yearned for this for decades: for the Americans to advance into Romania, preferably even further east, and, in their oft-cited capacity as sheriff of the world, for them to put the Russians in their place as well. The years went by, decades went by, and things turned out differently. In this respect, the highly symbolic toppling of the Saddam statue compensated Romanians for the missing picture in their American poetry album.

Just one year later, in 2004, Romania – now a member of NATO – sent troops of its own to Iraq and Afghanistan to support the American – the allied – troops.

Romania did what all the eastern European states did back then: it sent military support, through which it acquired a certain trustworthiness that resulted in its accession to the EU in 2007.

In the Arab Spring, when Arab populations began to rebel against the despots, people in Romania sympathised once again. After all, we were familiar with this, too: liberation from an authoritarian regime. Only by now we knew that things don’t immediately and automatically change for the better. And we sensed that they could also go very wrong.

A few years ago, when Romania started discussing the ‘refugee question’, published opinion feared a loss of identity, even a loss of culture, if the refugees – the Arabs, with whom we once got on so well – were to enter the country. Fears were whipped up. In the end, only a handful of souls arrived at the Romanian border. But they didn’t want asylum: they’d just got lost in the fog and crossed the border by mistake. They were heading for Germany.

Published November 22, 2017
© 2017 Neue Zürcher Zeitung AG
© 2017 Specimen

Arabii în România: O poveste orientală de dragoste

Written in German by Dana Grigorcea


Translated into Romanian by Radu-Mihai Alexe

Cu peste trei sute de ani în urmă a sosit prima presă tipografică cu caractere arabe în Siria. A fost un cadou al românilor pentru creștinii arabi din Antiohia. Ea a funcționat în toți acești trei sute de ani și a putut fi admirată până de curând la Alep. Printre țările est-europene, care au dificultăți cu acceptarea unei cote europene de refugiați, România nu este o excepție de la regulă. Iar asta în ciuda faptului că are relații strânse economice și culturale cu lumea arabă, acestea datând de foarte mult timp.

Chiar dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a întărit legăturile cu țările arabe. Până în 1989, România era una din țările care exportau cel mai mult în lumea arabă. Datoriile statelor arabe față de România se cifrau în 1989 la suma de opt miliarde de dolari. Odată cu economia se intensifica și schimbul cultural. În România au fost puternic susținute studiile de limbă și cultură arabă, iar studenții arabi obțineau burse pentru a studia la universități românești.

Când mama mea s-a prezentat în 1965 la examenele de admitere de la Universitatea București, i s-a atras atenția, că din cauza „originii nesănătoase”, adică a faptului că era nepoata unui primar liberal al Bucureștiului din perioada interbelică, nu va fi acceptată. I s-a propus să studieze limba și cultura arabă, o secție ce urma să fie mărită, astfel încât să se poată ține pasul cu interesele economice ale țării.

Așa a devenit mama specialistă în limba și cultura arabă și a lucrat 25 de ani ca traducătoare pentru firme românești în lumea arabă, mai ales la Bagdad și la Tripoli. Chiar și astăzi povestește entuziasmată de lumea modernă pe care a găsit-o acolo și de felul cum, fiind o adeptă a curentului hippie, având părul lung și roșu și purtând bluze înflorate și pantaloni evazați, străbătea alături de colegele ei bazarele, fiind mereu acompaniate de un ghitarist. Pe o poză, pe spatele căreia scrie „Al-Bazzazzeen-Souk”, ghitaristul stă așezat pe acoperișul mașinii, în timp ce, lângă mașină, mama mea și colegele ei țin niște perechi de jeanși în sus, întrebându-l pe vânzător de preț.

În acest suk irakian se afla un magazin de îmbrăcăminte, unde hainele, care nu se mai potriveau, puteau fi schimbate la o zi sau o săptămână după ce-au fost cumpărate de acolo. Proprietarul știa, că românii, care și-așa nu au prea aveau mulți bani, cumpărau doar un singur obiect de îmbrăcăminte, pe care apoi îl schimbau după o săptămână. Generos, el tolera aceasta. „Salam aleikum”, își întâmpina vesel clienții, „nu vă mai vine bine? Stați liniștiți, avem ultimul răcnet al modei!”

Mama ne-a adus din Bagdad primul televizor color și primul videorecorder, alături de o sumedenie de casete cu înscrisuri arăbești – una dintre ele conținea videoclipuri cu Abba și a rulat la noi în casă o perioadă lungă de timp, fără întrerupere. Prima mea păpușă vorbitoare – în spatele ei puteau fi introduse diverse plăci muzicale – interpreta cântecele lui Dalida: „Salma ya Salama”! Avea părul lung și roșu ca mama mea – și ca Dalida.

Înainte de mama a fost și tatăl meu, pentru câțiva ani, ca inginer la Bagdad. Mai târziu ne povestea, cât de dificile erau testările pentru un post în străinătate și câți îl primiseră doar datorită relațiilor pe care le aveau în nomenclatură. Colegul său de cameră nu vorbea nici o limbă străină, nu rupea nici măcar câteva frânturi de engleză. Când acest coleg s-a întors în camera sa de hotel după prima plimbare prin oraș, era de-a dreptul entuziasmat. I-a povestit tatălui meu, că în cinematografele orașului rulează un film nemaipomenit, în care scenele de kung-fu se împletesc cu scene erotice fierbinți. „Și cum se numește filmul?”, a vrut să știe tatăl meu. „Coming soon”, i-a răspuns acesta.

În fiecare vineri și-n fiecare zi liberă, tatăl meu făcea excursii și și-a convins colegii arabi să-l însoțească. În felul acesta a fost în rai, cel puțin în raiul cartografiat, după cum fusese marcat pe una din hărțile sale arăbești, aflat între râurile Tigris și Eufrat. Mi-a spus că fusese într-adevăr raiul. Acum n-o să se mai poată merge acolo pentru o perioadă lungă de timp.

După ce s-au definitivat proiectele sale de construcție, tatăl meu s-a întors în România la volanul unui Peugeot lunguieț și bej, cu ochi galbeni de pisică, o adevărată senzație în Bucureștiul de-atunci. Străbătuse cu mașina Siria, Turcia, Grecia și Bulgaria. Nu puteam să mă satur de poveștile sale legate de odiseea prin care a trecut cu acel Peugeot bej.

Accidentul spectaculos a avut loc după ce trecuse de Mosul, mașina răsturnându-se – iar toate sticluțele cu parfum, cumpărate pentru colegele, vecinele și prietenele mamei mele, s-au spart; niște țărani kurzi l-au salvat pe tatăl meu, care era inconștient, apoi l-au dus la spital și i-au așezat lângă pat toate bunurile până la ultimul bănuț.

Se pare, că bunica mea a plâns amarnic, când a aflat că tatăl meu nu se stabilește într-un stat arab, în lumea liberă, că doar îi scrisese deseori că-și găsise acolo prieteni. Cu siguranță ar fi cunoscut acolo și o femeie arabă inteligentă. În ciuda regimului arbitrar al milițiilor și dictaturii, acolo existau, într-un mod definitoriu, câteva libertăți în plus față de blocul comunist din Est, mai ales libertatea de călătorie, mai multă artă și cultură, printre care și cultură occidentală.

Dar acest Peugeot n-a fost singurul lucru, pe care l-a adus tata de-acolo. Cotul său stâng și întregul său braț până în dreptul umărului era bronzat. El călătorise prin tot Orientul, conducând degajat și cu cotul scos pe geam. Asta l-a transformat într-o atracție majoră.

Și mama a resimțit lumea arabă ca fiind puțin mai emancipată decât România de atunci, deoarece aproape fusese exclusă de la Universitate din cauza felului cum arăta, ca adeptă a curentului hippie. În țările arabe era mereu pe drumuri, alături de colegele și colegii de-atunci, participând la petreceri îmbelșugate, pe care nu le puteau avea în tristul București; ea mergea în fiecare săptămână la teatru și la cinema, apoi duminica la biserică sau la mănăstire, dar de fiecare dată la alta.

A călătorit la Damasc, iar într-o mănăstire din Alep a văzut cu ochii ei cum presa tipografică românească încă mai funcționează. Pretutindeni, mama a fost întâmpinată cordial, conform tradiției locale, iar prietenii ei arabi cultivați au reușit să ascundă față de ea acel ceva, pe care mulți arabi nu-l puteau ascunde: le era milă de cei veniți din Europa de Est.

O mulțime de firme românești s-au stabilit pe-atunci în Irak, în Siria, Egipt sau Libia; ele construiau șosele, fabrici de ciment și instalații de irigare, trasau linii de cale ferată, lucrau în extracția de petrol. Din România veneau pe lângă ingineri și mulți medici și profesori. Salariul pe care-l primeau în spațiul arab era de câteva ori mai mare decât cel de-acasă, iar în bazar puteau cumpăra tot ce-și doreau.

În sens opus, România a devenit un loc atractiv de studiu pentru tinerii arabi, mai ales în domeniul medicinei. E posibil ca doar în perioada 1980-1990 să fi studiat în România peste o jumătate de milion de studenți din țările arabe. Ei învățau limba oficială deja în primul an de studiu și îți dădeai seama că sunt străini doar fiindcă pronunția literei P semăna cu B. Cu toate că erau cetățeni din „state înfrățite”, ei se aflau sub directa supraveghere a Departamentului Securității Statului. Îngrădirea libertății personale le era deja cunoscută din țările de proveniență, astfel încât nu se prea mai temeau de eventuale repercursiuni.

În rândul studenților arabi exista o poantă binecunoscută, anume taxau două bilete de călătorie pentru autobuz sau tramvai și țineau unul în sus, fiindcă îi aparținea urmăritorului lor deja binecunoscut. Studenții arabi erau populari, fiindcă erau risipitori, dar și pentru că, în tot ceea ce făceau, precum și la petrecerile studențești, erau mai îndrăzneți decât alții, ceea ce le conferea un anume spirit de libertate.

Îmi amintesc o sărbătoare de licență de la Universitatea de Medicină din București. Am participat, fiind invitată de o veche prietenă din liceu. Studenții arabi își întâmpinau familiile numeroase, formate din părinți, frați, prieteni. Când absolvenții au cântat la final „Gaudeamus igitur”, toate familiile s-au sculat în picioare, iar eu nu pot uita, cum două femei distinse, probabil o mamă cu fiica ei, și-au dus emoționate mâna la inimă – ele credeau că era vorba despre imnul național al României.

Unii dintre arabii care au studiat în România au rămas după aceea aici, au întemeiat familii și au primit cetățenia română. Cel mai cunoscut român cu origini arabe este doctorul palestinian Raed Arafat, întemeietorul serviciului de urgență Smurd. Raed Arafat s-a născut la Damasc și a studiat medicina în România. A trăit aici schimbările politice din 1989, hotărându-se după aceea să reformeze sistemul medical învechit din România.

De unul singur a pus bazele unui serviciu de urgență și și-a convins colegii medici să facă aici voluntariat. În prezent, acest serviciu de urgență este subordonat Inspectoratului pentru Situații de Urgență, intervenind pe întreg teritoriul țării cu o rapiditate exemplară și putând fi apelat pe același număr unic cu poliția și pompierii. Raed Arafat a fost pentru scurt timp chiar și ministrul sănătății din România.

Relația României cu lumea arabă a fost și este complicată și schimbătoare. Făcând parte în timpul Războiului Rece din Pactul de la Varșovia, România este din 2004 membră NATO, strategia militară fiind cu totul alta decât înainte de schimbările politice din 1989 în Europa. Însă oamenii au rămas aceiași. Copilăria și tinerețea, poate chiar întreaga lor viață a dispărut în măruntaiele întunecatei dictaturi comuniste, însă chiar și-n ziua de astăzi relațiile internaționale sunt cele care îi conferă țării o identitate, dorința de a avea o „viață bună” în străinătate este foarte clar definită.

Milioane de cetățeni români trăiesc ca forță de muncă prost plătită în Italia sau Spania. Însă chiar și „visul arab”, dacă poate fi numit astfel, n-a dispărut definitiv în România, cu toate că între timp s-a transformat mai degrabă într-un coșmar. Se mai simte în continuare acea empatie, care converge din uniunea unei experiențe comune: dictatura și sărăcia.

Când, în aprilie 2003, a fost doborâtă în piața Firdos din Bagdad statuia dictatorului irakian și regimul său de teroare, mulți oameni din România au lăcrimat de bucurie. Căderea unui dictator a avut în cazul lor un efect purificator, însă mai era și faptul, că americanii intraseră în Irak. Americanii!

Această imagine, ca americanii să ajungă în România, a fost așteptată decenii la rând, dorindu-se totodată să răzbească și mai departe spre est, ca în funcția lor de jandarm mondial să-i pună la punct pe ruși. Anii au trecut, deceniile au trecut și totul a decurs altfel. Încărcătura simbolică, pe care a transmis-o căderea statuii lui Saddam, i-a despăgubit întrucâtva pe români pentru poza goală din albumul cu amintiri americane.

Un an mai târziu, în 2004, România a trimis în cadrul parteriatului său cu NATO propriile trupe în Irak și Afganistan, pentru a susține trupele americane și pe cele aliate.

România a făcut ceea ce pe atunci făceau toate statele est-europene, oferind ajutor militar și obținând în schimb o anumită încredere, care a dus în 2007 la aderarea la UE ca membru cu drepturi depline.

Când popoarele au început să se răscoale în timpul Primăverii Arabe împotriva tiranilor lor, evenimentele au avut ecou și în România, deoarece aici era cunoscut chiar și acest fapt: eliberarea de sub un regim autoritar. Doar că între timp se știa, că nu se va schimba imediat totul în bine. Se presimțea că până și aceste evenimente pot lua o turnură neplăcută.

Când România a început, în urmă cu câțiva ani, să se ocupe de „problema imigranților”, opinia publică se temea de o pierdere a identității, chiar și a unei pierderi culturale, atunci când imigranții – cetățeni arabi, cu care odinioară se interacționa atât de bine – vor veni în țară. S-a băgat spaima în oameni. În cele din urmă, doar câteva suflete au trecut granița cu România, dar nu doreau azil, ci doar se rătăciseră în ceață. Ei vroiau să ajungă în Germania.

Published November 22, 2017
© 2017 Neue Zürcher Zeitung AG
© 2017 Specimen


Other
Languages
German
English
Romanian
German
English

Vielfältig waren die Beziehungen zwischen Rumänien und den arabischen Ländern. Die Schriftstellerin Dana Grigorcea erzählt in ihrem Text von ihren Eltern, die als junge Leute unabhängig voneinander in Bagdad und in Tripolis waren.
Dana Grigorcea (Bukarest, 1979) lebt in Zürich. 2015 ist ihr zweiter Roman, «Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit», im Dörlemann-Verlag erschienen.

Romania’s relations with the Arab countries have been many and various. In this article, Dana Grigorcea writes about her parents, who spent time in Baghdad and Tripoli when they were younger, independently of one another.
Born in Bucharest in 1979, Dana Grigorcea now lives in Zurich. Her second novel, Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit [The primary feeling of innocence] was published by Dörlemann-Verlag in 2015.


Your
Tools
Close Language
Close Language
Add Bookmark