Il meno pensato dei capolavori. 10 note su Pinocchio

Written in Italian by Marco Stracquadaini

Add

1. Sventurato. Monello. Candido. Generoso. Coraggioso (vuol dare la vita per Arlecchino; piuttosto che cedere le monete che ha in bocca si lascia impiccare e spenzola vivo per tre ore, ma non apre la bocca). «Svelto e nervoso», come i piedi che gli rifà Geppetto quando se li brucia. Ingrato. Allegro. Tristissimo nelle disavventure più estreme. Gran sopportatore. Questo soprattutto: gran sopportatore senza mai rinfacciarlo, se non stupendosene tra sé: «Quante disgrazie mi sono accadute».

2. Pinocchio dunque, prima che il Monello, è lo Sventurato. Alcune di queste sventure, di questi enormi spaventi, se l’è cercati, altri no.

Ecco la lista incompleta delle disgrazie.

Affamato, il contenuto dell’uovo trovato gli vola dalla finestra. Esce per cercar da mangiare ma torna oltre che più affamato, tutto bagnato. E scaldandosi i piedi se li brucia.

È minacciato di essere arso per cuocere il montone di Mangiafuoco.

È inseguito dagli “assassini”. Sale su un pino ma glielo bruciano per farlo scendere. Infine è preso e impiccato.

Derubato dal gatto e dalla volpe, è imprigionato per quattro mesi per esser stato derubato.

È preso nella tagliola dal contadino e legato alla catena a far da cane da guardia.

Cercando la casa della fata ne trova la tomba, con un’iscrizione da far svenire: «morta di dolore/ per essere stata abbandonata dal suo/ fratellino Pinocchio».

In mare, è preso nella rete e sta per esser fritto con gli altri pesci.

Diventa un asino ed è battuto quando occorre come tutti gli asini. Quando si azzoppa, è venduto. Il compratore lo getta in mare con una pietra al collo, per ricavare dalla pelle un tamburo.

È inghiottito da un Pescecane.

3. A differenza di Mastro Ciliegia, sconvolto dalle reazioni del pezzo di legno, Geppetto mentre lo modella non si scompone per niente, e accoglie come la cosa più naturale che un pezzo di legno parli e scalci.

Anche i passanti alla prima uscita di Pinocchio non si stupiscono.

4. Uno dei primi stupori, invece, del lettore di Pinocchio, dopo l’arresto di Geppetto, è la morte del Grillo-parlante. Una morte così tempestiva, di un personaggio che sembrava essere importante. Ma poi lo rivede vivo, o mezzo vivo perché si ripresenta come ombra, ombra rimproveratoria proprio come nella prima apparizione. Ma più avanti ancora come medico e non più ombra, insieme al Corvo e alla Civetta.

Oppure è sempre stato spirito fin dall’inizio, se la frase che dice a Pinocchio – “e abito in questa stanza da più di cent’anni” – non è solo un modo di dire.

Anche la fata, d’altra parte, muore e rinasce. A meno che la tomba con l’iscrizione spaventosa non sia solo una finzione per far venire un colpo a Pinocchio. Uno dei più grandi colpi della sua vita.

5. A un tratto arriva il bestiale (e che rende gli uomini – i bambini – bestie), demoniaco Omino di burro («una fisonomia tutta latte e miele»), che «con mille smorfie e mille maniere», e «tutto complimentoso», stacca le orecchie a morsi. Si presenta silenziosamente e tra cento diminutivi: «videro muoversi in lontananza un lumicino… e sentirono un suono di bubboli e uno squillo di trombetta, così piccolino e soffocato, che pareva il sibilo di una zanzara!»; col suo carro che arriva senza far rumore, le ruote fasciate di stoppa e di cenci. Ma questa tentazione, questo pericolo silenziosissimo, impercettibile, soverchia per l’orrore che vi si presenta tutti i Mangiafuoco e i Pescatori verdi, i Gatti e le Volpi del racconto; e forse manda retrospettivamente una luce diavolesca su tutte le altre tentazioni che vincono Pinocchio. Nessuno fa altrettanta paura nel racconto di questo Omino di burro (Pinocchio lo chiama, a un certo punto: «Signor Omino»), che non uccide, come hanno minacciato di fare i cattivi precedenti, ma vende.

6. Tutto il paese dei balocchi pare nascere da quell’immagine o luogo comune dello studente svogliato paragonato all’asino. È la teatralizzazione, in due capitoli, di un detto. 

Ma se anche tutta, proprio tutta la storia fosse nata da un detto? Quello messo in bocca al merlo: «Perché sei un burattino e, quel che è peggio, perché hai la testa di legno.»

Collodi pensa a un personaggio da creare, a un monello, testardo, capriccioso, perché ha «la testa di legno», e gli viene in mente un burattino.

7. Collodi è un parodista, e quando fa letteratura per ragazzi ne fa insieme – non solo – la parodia. Le tirate moralistiche nel racconto sono quasi sempre deboli, perché il primo a crederci poco è l’autore. Non sono deboli mai quando sono sulla bocca di Pinocchio («Pazienza!»), perché sulla sua bocca tutto è vivo.

8. Ho aperto queste note con un elenco, quello delle sventure capitate al burattino. Vorrei chiuderlo in modo simile, con tutti gli animali del racconto. Ma dirò solo i meno apparenti e forse meno noti.

Il Pulcino che esce dall’uovo e vola via (“Arrivedella, stia bene e tanti saluti a casa”).

Il Merlo bianco che lo mette in guardia dal gatto e dalla volpe, mangiato dal gatto in un boccone.

Il Falco inviato dalla fatina, che lo slega dal laccio a cui è impiccato e lo posa ai piedi della quercia.

Il Can-barbone Medoro (che non parla) che va a prenderlo con la carrozzina “tirata da cento pariglie di topini bianchi”.

I Topini bianchi.

I quattro Conigli neri che entrano nella cameretta portando la bara.

Il Pappagallo che lo irride quando vede che dagli zecchini seminati non è nato nessun albero.

Il Gorilla giudice che, quando Pinocchio denuncia di esser stato derubato, lo fa incarcerare.

Il Serpente che gli sbarra la strada, che non risponde alle sue richieste, ma ride fino a scoppiare quando vede Pinocchio a testa in giù nel fango, a sgambettare.

La Lucciola che passa mentre è preso nella tagliola.

Il Granchio che rimprovera Pinocchio e i suoi compagni di scuola che si prendono a librate sulla spiaggia.

La Marmottina che abita al piano di sopra, nella sua casa del Paese dei Balocchi, e gli sente il polso e gli dice che ha la “febbre del somaro”.

Il Tonno incontrato nella pancia del Pescecane, e che poi lo aiuta a raggiungere la riva, con Geppetto.

9. La fine del racconto richiama l’inizio in questo: Geppetto si rifà nella pancia del Pescecane un po’ della sua stanzetta, che aveva aperto il terzo capitolo, col tavolo e la sedia. E una bottiglia, in più, con la candela infilata.

10. Non c’è forse una ricerca più sterile, in letteratura, che quella delle fonti, tranne quando dicono veramente qualcosa, quando illuminano. E il Pinocchio-Enea che porta in spalla Geppetto-Anchise, nuotando sfuggiti al pescecane, che l’abbia pensato o no Collodi, è bello e commovente.

Published April 5, 2019
© 2018 Marco Stracquadaini

Why Don't We Talk More About Pinocchio? 10 Notes on a Masterpiece

Written in Italian by Marco Stracquadaini


Translated into English by Paul D’Agostino

1. He’s an unfortunate little guy. Naïve, a scamp. But also generous. Brave (he’d give his life for Harlequin; he opts to hang from a tree for three hours rather than give up the coins he has in his mouth). He’s “quick and irritable,” like the feet Geppetto remakes for him after he burns himself. He’s ungrateful. Happy, but also very sad in the face of his most challenging mishaps. A great endurer and, above all, one who endures without countering back, however dismayed he might be: “So many misfortunes have come my way.”

2. And so Pinocchio, more than just a rascal or scamp, also has a lot of bad luck. With some of his scares and misfortunes, he seems to be asking for bad things to come. At other times, not quite.

Here is an incomplete list of his mishaps.

Starving, he finds an egg, only to have its contents fly right out the window. He goes out in search of something to eat, only to return no longer just starving, but now soaking wet. Then he burns his own feet in an attempt to warm them up.

He’s threatened with being set on fire for cooking Mangiafuoco’s mutton.

When ‘assassins’ come after him, he climbs a pine tree to get away, but they burn it to bring him back down. Then they capture and hang him.

Robbed by The Fox and the Cat, he’s locked up for four months for having been robbed.

He gets snared in a peasant’s trap and chained up like a guard dog.

Looking for the home of The Fairy, he finds her tomb instead, where he discovers a fearful inscription: “died from the pain / of having been abandoned by her / little brother Pinocchio.”

Out in the ocean, he gets caught in a net and nearly fried up with a bunch of fish.

He becomes a donkey and is beaten like one when necessary. He’s then sold when this leaves him lame. The buyer tosses him into the sea with a stone around his neck, hoping to skin him for the leather to make a drum. He’s then swallowed up by The Dogfish.

3. Mastro Cherry is shocked by the reactions coming from a block of wood. Geppetto, on the other hand, isn’t fazed at all, finding it totally natural for a block of wood to speak and kick back.

The folks in town are also not too taken aback when Pinocchio first ventures out.

4. Among the first things that might surprise readers of Pinocchio comes after Geppetto is arrested: the rather timely death of The Talking Cricket, a character that seems so important. Pinocchio then sees him alive once again, or perhaps half alive as he has now become an admonitory ghost. Further on in the story, the Talking Cricket reappears as a doctor and no longer a ghost, alongside the Crow and the Owl. 

Or maybe the Talking Cricket was a spirit all along, if what he says to Pinocchio — “I’ve been living in this room for over a hundred years” — isn’t just a figure of speech.

That said, The Fairy, too, dies and is reborn — assuming the scary inscription on her tomb wasn’t merely a ploy to shock Pinocchio, with what is in fact one of the greatest shocks of his life.

5. All of a sudden the fiendish, beastly Coachman (a.k.a. Little Man) arrives — who turns people, indeed children, into beasts; who has a “butterball body all milk and honey;” who’s “all smirks and mannerisms” and “full of compliments” — and bites the ears off the donkey that had knocked Pinocchio off the coach. Diminutives are everywhere in the description of this character’s silent appearance: “they saw a meager little light moving about in the distance… and heard ringing bells and the tiny, weak blare of a little trumpet, as quiet as a mosquito’s buzzing!”; he arrives in his coach making no noise at all, as the wheels are all wrapped in rags. Yet this temptation, this imperceptible, silent danger comes across as more horrific than Mangiafuoco, The Green Fisherman, and The Fox and the Cat. It might also lend a diabolical aspect to all the other temptations that win Pinocchio over. No one in the story is quite as scary as this Coachman (whom at one point Pinocchio calls “Mister Little Man”). Rather than threatening to kill his victims like the ill-willed characters that precede him, he sells them.

6. Everything about The Land of Toys seems to derive from the image or proverbial comparison of lazy students with donkeys. So what we have, in two chapters of the tale, equates to a theatrical rendition of a saying. 

But what if the whole story is born out of another such common saying? The one voiced by The Blackbird: “Because you’re a puppet and, worse yet, because you have a wooden head.” 

That is, while coming up with a rascally, capricious, hard-headed protagonist “with a wooden head,” Collodi thinks of a puppet.

7. Collodi is a parodist, and when writing children’s literature he’s also writing, to some extent, parody. The moralizing elements in the tale are often somewhat weak, since the author himself is incredulous. But morals don’t come across as weak when it’s Pinocchio voicing them (“Patience!”). The things Pinocchio says come out robustly, full of life.

8. I opened this series of notes with a list of the puppet’s mishaps and misfortunes. I’d like to close it in a similar way by listing all of the animals in the story. I’m listing here only the creatures that appear or factor into the story somewhat less.

The Chick that comes out of the egg and flies away (“Goodbye sir, be well, greetings to all”).

The white Blackbird that tells Pinocchio to be wary of  The Fox and the Cat, but that is immediately eaten up by The Cat.

The Falcon sent by The Fairy that saves Pinocchio from his hanging and places him at the foot of the oak tree. 

The Poodle Medoro (who doesn’t talk) who picks him up in the stagecoach “pulled by a hundred pairs of white mice.”

The White Mice.

The four black Rabbits that arrive with the coffin.

The Parrot that makes fun of Pinocchio when it sees that the gold coins he’d planted didn’t grow into any trees.

The Gorilla Judge that puts Pinocchio in jail for reporting that he’d been robbed.

The Serpent that blocks Pinocchio’s way and refuses his requests, then bursts into hysterical laughter upon seeing Pinocchio stuck in the mud head-first, his legs flailing about.

The Firefly who passes by when Pinocchio is stuck in the trap.

The Crab who scolds Pinocchio and his classmates for throwing books at one another on the beach.

The Dormouse who lives above Pinocchio in the Land of Toys, and who takes his pulse and tells him he has “donkey fever.”

The Tuna Fish whom Pinocchio meets in the belly of The Dogfish, and who then helps him get to shore with Geppetto.

9. The end of the story recalls the outset: Geppetto has recreated, inside the belly of The Dogfish, the likeness of his little room in which we find him in at the opening of the third chapter. Once again he has his table and chair, and even his bottle with a burning candle stuck atop it. 

10. In literary studies, there might be nothing more tedious than source research — except for when it leads to truly illuminating discoveries. I think the notion of a Pinocchio-Aeneas who carries Geppetto-Anchises on his shoulders while escaping The Dogfish, whether or not Collodi had intended to convey such an image, is one that is truly and deeply moving. 

Published April 5, 2019
© 2018 Marco Stracquadaini
© 2019 Specimen

O capodoperă foarte puţin studiată. 10 însemnări despre Pinocchio

Written in Italian by Marco Stracquadaini


Translated into Romanian by Cerasela Barbone

1. Ghinionist. Ştrengar. Inocent. Generos. Curajos (vrea să-şi dea viaţa pentru Arlecchino; decât să renunţe la monedele pe care le ţine în gură, mai degrabă se lasă spânzurat şi se bălăbăne viu timp de trei ore, dar nu deschide gura). „Zvelt şi nervos”, ca picioarele pe care i le repară Geppetto după ce şi le arde. Nerecunoscător. Vesel. Foarte trist în cele mai rele necazuri. Un personaj care îndură multe. În special asta: un personaj care îndură multe, fără să învinuiască niciodată pe nimeni, doar mirându-se în sinea lui: „Ce de nenorociri mi s-au mai întâmplat”.

2. Pinocchio, aşadar, înainte să fie Ştrengarul, e Ghinionistul. Dintre aceste ghinioane, aceste sperieturi grozave, pe unele le-a căutat, pe altele nu.

Iată lista incompletă a nenorocirilor.

Când e flămând, conţinutul oului găsit îşi ia zborul pe fereastră. Iese să caute de mâncare, dar se întoarce nu doar flămând, ci şi ud leoarcă. Când vrea să se încălzească la picioare, se trezeşte cu ele arse.

E ameninţat că o să fie aruncat ca o bucată de lemn în foc pentru a fi gătit berbecul păpuşarului Mangiafuoco.

Urmărit de „tâlhari”, se caţără într-un pin din vârful căruia sare când îi dau foc. În cele din urmă, e prins şi spânzurat.

Jefuit de motan şi de vulpe, e întemniţat patru luni drept pedeapsă.

E prins în cursa ţăranului şi legat cu lanţul să facă pe câinele de pază.

Când caută căsuţa zânei, îi găseşte mormântul, iar inscripţia de pe el mai că te face să leşini: „moartă de durerea / de a fi fost părăsită / de frăţiorul ei Pinocchio”.

În mare, e prins în plasă şi e cât pe ce să fie fript laolaltă cu ceilalţi peşti.

Se tranformă în măgar şi e bătut, la nevoie, ca toţi măgarii. Când îşi scrânteşte piciorul, e vândut. Cumpărătorul îl aruncă în mare cu un bolovan de gât, ca să facă din pielea lui o tobă.

E înghiţit de un Rechin.

3. Spre deosebire de meşterul Cireaşă, tulburat de reacţiile bucăţii de lemn, Geppetto, în timp ce ciopleşte, nu-şi pierde cumpătul deloc şi acceptă ca pe cel mai firesc lucru că o bucată de lemn vorbeşte şi dă din picioare.

Nici trecătorii nu sunt uluiţi când Pinocchio iese prima oară din casă.

4. În schimb, după arestarea lui Geppetto, una dintre primele uluiri ale cititorului lui Pinocchio este moartea Greierului vorbitor. O moarte atât de potrivită a unui personaj care părea să fie important. Dar apoi îl vede din nou viu, sau pe jumătate viu, pentru că se înfăţişează ca spirit, un spirit dojenitor exact ca la prima lui apariţie. Dar mai târziu din nou ca medic, nu ca spirit, împreună cu Corbul şi Cucuveaua.

Sau a fost întotdeauna spirit încă de la început, dacă propoziţia pe care i-o spune lui Pinocchio – „şi locuiesc în odaia asta de mai bine de o sută de ani” – nu e doar un fel de a spune.

Şi Zâna, pe de altă parte, moare şi renaşte. Doar dacă nu cumva mormântul pe care stau scrise cuvintele înspăimântătoare e doar un vicleşug care să-l şocheze pe Pinocchio. Unul dintre cele mai mari şocuri din viaţa lui.

5. La un moment dat, soseşte nemilosul (şi care transformă oamenii – copiii – în animale), demonicul Omuleţ de unt („cu un chipşor mic, ca lămâia”), care „cu o mie de feţe şi făcând o mie de temenele”, şi „foarte mieros”, înjumătăţeşte urechile cu o muşcătură. Apare pe tăcute şi prin intermediul unei sumedenii de diminutive: „în depărtare, zăriră o luminiţă ce se mişca şi auziră clinchet de clopoţei şi un sunet de trompetă, aşa de firav şi de înfundat, de părea bâzâitul unui ţânţar”; cu trăsura care soseşte fără să facă nici cel mai mic zgomot, pentru că roţile îi erau înfăşurate în cârpe şi câlţi. Dar această ispită, acest pericol foarte tăcut, imperceptibil, îi întrece, prin groaza pe care o provoacă, pe toţi Mangiafuoco şi toţi Pescarii verzi, Motanii şi Vulpile din poveste; şi poate că trimite, retrospectiv, o lumină diavolească asupra tuturor ispitelor care-l înving pe Pinocchio. Nimeni nu înspăimântă la fel în poveste ca acest Omuleţ de unt (Pinocchio îi spune, la un moment dat: „domnule Omuleţ”), care nu ucide, cum au ameninţat să facă toţi cei răi dinainte, ci vinde.

6. Întreaga Ţară a Jucăriilor pare că ia naştere din acea imagine sau clişeu cu elevul delăsător comparat cu măgarul. Este teatralizarea, în două capitole, a unor vorbe spuse. 

Dar şi dacă toată povestea, chiar toată, ar fi luat naştere din nişte vorbe spuse? Cele ieşite din gura Greierului: «Pentru că eşti doar o păpuşă şi, ceea ce e mai rău, pentru că ai cap de lemn».

Collodi se gândeşte să creeze un personaj, un ştrengar, încăpăţînat şi capricios, pentru că are «cap de lemn», şi îi vine în minte o păpuşă.

7. Collodi e parodist, iar când scrie literatură pentru copii, scrie totodată – nu doar – parodie. Tiradele moralizatoare din poveste sunt aproape întotdeauna lipsite de forţă, pentru că autorul însuşi e primul care nu prea crede în ele. Nu sunt niciodată lipsite de forţă când vorbeşte Pinocchio („Ei, bine!”), pentru că totul e viu când vorbeşte el.

8. La începutul acestor însemnări am făcut o listă a nenorocirilor de care are parte păpuşa. Aş vrea să închei în mod similar, cu toate animalele din poveste. Dar le voi menţiona doar pe cele mai puţin evidente şi, poate, mai puţin cunoscute.

Puiul de găină care iese din ou şi zboară (“La revedere, rămâi cu bine şi salutări celor de acasă”).

Mierloiul alb care îl avertizează în legătură cu Motanul şi Vulpea, mâncat de Motan dintr-o înghiţitură.

Şoimul trimis de Zână, care deznoadă ştreangul cu care e spânzurat şi îl aşază la picioarele stejarului.

Câinele lăţos Medoro (care nu vorbeşte) se duce să-l ia cu trăsura „trasă de o sută de perechi de şoricei albi”.

Şoriceii albi.

Cei patru Iepuri negri care intră în odaie purtând sicriul.

Papagalul care râde de el când vede că din bănuţii semănaţi n-a ieşit niciun copac.

Judecătorul din neamul gorilelor care, atunci când Pinocchio denunţă că a fost jefuit, îl bagă în temniţă.

Şarpele care îi blochează drumul, care nu răspunde la rugăminţile lui, dar râde până plesneşte când îl vede pe Pinocchio cu capul în jos în noroi, dând din picioare.

Licuriciul care trece prin faţa lui când e prins în cursă.

Racul care îi ceartă pe Pinocchio şi pe colegii lui de şcoală când se încaieră cu cărţile pe plajă.

Micuţa Marmotă care locuieşte la etajul de deasupra, în casa ei din Ţara Jucăriilor, şi îi ia pulsul spunându-i că are „febră măgărească”.

Tonul întâlnit în burta Rechinului, şi care apoi îl ajută să ajungă la ţărm, împreună cu Geppetto.

9. Sfârşitul poveştii aminteşte începutul astfel: Geppetto îşi reface în burta Rechinului o parte din odaia lui, scenă cu care se deschisese capitolul al treilea, cu măsuţa şi scaunul. Şi, în plus, o sticlă cu o lumânare în ea.

10. Nu există, poate, o cercetare mai sterilă, în literatură, decât aceea a surselor, mai puţin când ele spun cu adevărat ceva, când fac lumină. Iar Pinocchio-Enea, înotând spre ţărm după ce scapă de Rechin, cu Geppetto-Anchise pe umerii săi, fie că o fi gândit-o sau nu Collodi, e ceva frumos şi emoţionant.

Published April 5, 2019
© 2018 Marco Stracquadaini
© 2019 Specimen


Other
Languages
Italian
English
Romanian

Your
Tools
Close Language
Close Language
Add Bookmark